Om, ţinut, mentalităţi într-o percepţie europeană
Valea Caraşului, ori a Căraşului, în graiul poporal, şi oraşul Oraviţa sunt o realitate istoric-geografică din spaţiul civilizaţiei româneşti, habitat situat în colţul sud-vestic al actualului judeţ Caraş-Severin. Valea Căraşului şi localităţile ei au fost creuzetul miracolelor dintr-o evoluţie istorică a provinciei bănăţene, argumentul de bază pentru înfiinţarea, organizarea şi existenţa unui judeţ, după 1925 şi până la 1951, cu reşedinţa la Oraviţa, acel „Caraş al contrastelor”, cum îl definea Enciclopedia României din 19381, în vremea când Banatul interbelic mai includea judeţele Timiş-Torontal şi Severin, acestea împreună cu judeţul Caraş însumând 21 plase (plăşi, în limbajul administrativ de atunci), 7 oraşe şi 588 sate2.
Privind problematica într-o evoluţie generală a provinciei, s-a putut lesne observa că, în Banat, idealismul local a devenit cu timpul un regionalism constructiv fondat pe acele forme care definesc individualitatea etnică3. Dar conştiinţa de sine, cum s-a mai spus, a creat de-a lungul istoriei un veritabil „bewusstwerdung”,4 alimentat de un mental colectiv eterogen, construct al convieţuirilor interetnice şi anticipator al modelului european de multiculturalitate activă. Bine remarca un condei din Transilvania finalului de veac XIX, vorbind de activităţile şi gândirea bănăţeanului comun, situate sub zodiile unui „cald idealism”: „Bănăţeanul subordonează plăceri, confort şi trai uşor cerinţelor etnice”. Specificul de eterogenitate etnică, mai scrie şi cărăşanul C. Miu-Lerca, „s-a topit în tiparele etnicităţii băştinaşe într-o perfectă adaptare la mediu”5. Un S. Borovszky, care avea să-i cunoască îndeaproape şi pe orăviţeni, citat la marele cărăşan Petru Nemoianu, vorbea în termeni foarte calzi de etnia majoritară a provinciei care „este un popor strâns legat de naţionalitatea, religia şi limba sa. Bun la inimă, solidar şi ospitalier. Ascultător şi respectuos faţă de legi, la care vorba bună preţuieşte mai mult decât forţa.”. Şi, totuşi, aici, spiritul tolerant pare o vocaţie înnăscută, aşa cum remarca şi Charles Colville Franclaud care, călător în ţinut, prezintă şi el în termeni relativ generoşi provincia şi omul, zăbovind mai ales asupra Timişorii şi Lugojului.
Conlocuirile dintre autohtonii români şi alogeni au creat, prin contagiune mentală, o conştiinţă solidară a provincialului, conturată mai târziu şi mult teoretizată în interbelic prin activitatea Institutului Social Banat-Crişana ca idee bănăţeană, specific bănăţean. Discuţia se purta în jurul individualităţii provinciei (zona timişană, de câmpie şi zona cărăşană, de munte), aceea numită de Andrea Gromo, în veacul XVI, „Vlahia /mai/ apropiată” ori aceea în legătură cu care, înglobând-o descriptiv în ţinutul Iliria-Moesia, la mijlocul veacului XVII, G. Brankovici elogia moravurile şi spiritul comunitar al locului6; fiindcă, după 1868, se considera că orgoliul, mândria bănăţeană fuseseră lezate, dispărând entitatea politic-administrativă şi culturală a provinciei iar după 1918, în mediile elitiste, impresia generală era aceea că Banatul se afla „la remorca Ardealului”7.
Chiar dacă destule voci afirmau că în interbelic nici bănăţenii nu mai erau solidari cu opinia în propriul lor bănăţenism8, ideea bănăţeană rămâne conceptul sugerat de ideea de regiune, specific local, conştiinţă etnică. Aşadar, o eterogenitate adecvată locului şi încadrată în formele specificului local, plecând de la câştigurile iluministe, unde componentele imaginii erau geografice, culturale, politice şi de civilizaţie9. În esenţă, adepţii teoriei căutau să confere o identitate luptei de afirmare pe toate planurile, imagologie care pleacă de la un localism creator10, de la specificul bănăţean11: „Solul în configuraţia lui geografică, istoria şi tradiţia, etica orânduirilor noastre, potenţialul spiritual, condiţiile existenţei, valenţele putinţei noastre de creare şi manifestare, tot atâtea expresii de viaţă, forme culturale, sociale, economice, determinate în aspiraţiile acestui mult oropsit petic de pământ, care este Banatul”12.
Aceleaşi tradiţii ale convieţuirilor între etniile provinciei au creat, în zona clivajelor mentale, un tip uman specific. De aceea, europeanul prezent în acest ţinut are în atenţie etnia majoritară apreciată în raporturile cu sine dar şi cu ceilalţi spre a contrage, prin denominare directă ori subsecventă, acest tip uman, bănăţeanul. Cel mai adesea, astfel de opinii sunt induse de o perspectivă comparatistă. Pentru J. J. Ehrler, bunăoară, „românii sunt foarte îndatoritori, dacă li se arată câtuşi de puţină bunăvoinţă. Ştiu aceasta din experienţă proprie, de aceea e foarte supărător când străinii veniţi în ţară manifestă un dispreţ atât de mare faţă de acest popor”13. În acelaşi veac XVIII, F. Griselini care, mai ales, aprecia dragostea de muncă a bănăţeanului, era mai atent la situaţii de comportament şi sociabilitate: „Tot ce au mai bun este oferit oaspetelui. Chiar dacă n-au nimic altceva în afara unei simple pâini, românii o împart, totuşi, din toată inima, cu oaspetele, îl tratează cu cea mai mare prietenie şi îi oferă cel mai bun loc de dormit din casă. Eu însumi am constatat acestea. (…) Salutul lor este foarte simplu şi exprimă infinit mai mult decât vorbăria goală şi emfatică, obişnuinţă la popoarele civilizate”14.
În lexiconul lui J. H. Zedler (1747)15, în cărţile lui C. Gerhard (1789), Raicevich (1790)16 şi J. Thünmann (1774), în studiul unui Raymond Warnier, din 181517, ori pe urmele unui veritabil boem, Baudri, menţiunile converg pentru un model uman complex, bănăţeanul, locuitor al unei provincii europene. În 1843, în cartea sa, apărută la Paris, La Transylvanie et ses habitants, de Gerando arăta că „les valaques sont en Transylvanie les plus ancients habitants du sol” ( la p. 309, savantul înglobând conceptului geografic şi zona bănăţeană) şi era impresionat de o „apăsătoare tristeţe”. Dar, în acelaşi an, în volumul lor, fraţii Albert şi Arthur Schott, legaţi cu biografia de ţinutul Banatului cărăşan şi de Oraviţa, întâlneau aici „un popor vesel din fire”17 iar Kunisch (1861) , în jurnalul său, călător şi pe trasee banatice, sublinia „firea poporului la origine bună”. Sub anonimat, lucrarea apărută în 1857, Die Zukunft der Donaufürstenthümer, lăuda ospitalitatea localnicilor iar von Berg, în 1860, relua pasaje din memorandumul contelui general Gyulay cu privire la perseverenţa localnicului din Banatul Montanistic în activităţi economice. În schimb, Von der untern Donau (1875) aduce critici severe administraţiei care nu sprijină îndeajuns viaţa comunităţilor din Clisura Dunării, situate între „melancolie şi disperare”.
În 1909, ,Meyer Lexicon are cunoştinţă de „ţăranul vesel, nepăsător, glumeţ” din Banatul de Munte (Banatul cărăşan) iar înainte cu trei ani, 1906, un Lindenberg, în Donauquelle zum Hellespont, se entuziasmează de pitorescul munţilor cărăşeni şi de ţinuta demnă a locuitorilor. În vreme ce pe un Michael G. Quin îl entuziasmau femeile frumoase din Banat, medicul Karl Koch admira Panciova, Oraviţa, Belgrad, Vârşeţ, Semendria şi rememora luptele din vremea ultimelor războaie cu turcii, vizitând Peştera Veterani şi Mehadia. Îl fascinează Peştera Hoţilor, la Herculane şi malul pitoresc al Dunării, cu ruinele cetăţii Golubaţ.
Dunărea este geografie şi istorie şi în acest ţinut cărăşan, cum va scrie şi J. H. Skeene, călător prin ţinutul Clisurii, Orşova şi Mehadia Miron Costin a avut şi el, în 1662-1663, un itinerar transilvan: Ţara Bârsei, Alba Iulia, Inău. Are ştire de Banatul de Munte, dinspre Dunăre, vrea să reia traseul, dar dinspre Ţara Românească, în 1663, nu ajunge decât până în zona Turnu Severinului. Un entuziasmat de pitorescul ţinutului e şi Appert în cartea sa din 1853, vorbind de zona cărăşeană, de Ada Kaleh şi cetatea Mehadiei iar un Wilhelm Hamm admira Caraşova şi Orşova
Mai puţin entuziasmat se arată însă baronul de Haussez care, la 1830, (cartea lui, Alpes et Danube, voyage en Suisse, Styrie, Hongrie et Transylvanie, apare la 1837, la Paris) găsea oraşe urâte în Banat, are un sentiment de compătimire pentru coloniştii francezi ai Banatului, descrie lapidar Lugojul, Caransebeşul, Mehadia şi e îngrijorat, în Valea Caraşului, că bărbaţii beau ţuică.18 Aşadar, ca opinie generală, am putea conchide că, pentru călătorul occidental de la mijlocul veacului XIX, bănăţeanul e un „Urmensch”19. Poate de aceea un manuscris orăviţean din primul deceniu al secolului XX e atent la compoziţia de mentalitate a provinciei şi îndrăzneşte o comparaţie: în Ardeal dominanta culturală a fost individualitatea, în Banat a dominat cultura poporului, „Ardealul e aristocratic, Banatul e democratic”20.
Ţinutul mai apare într-o descripţie entuziastă la călătorul Heraut Berry, între 1441-1443, în relaţia de călătorie a veneţianului Andrea Badoaro care traversa, în 1572, Bosnia, Serbia şi Banatul de Munte, revenind în Macedonia, în cartea lui Henry Bloemt, A Voyage into the Levant (Londres, 1650), cu realităţi din 1634. Aceeaşi viziune o are, la 1840, soţul Matildei Bonaparte, prinţul Anatol Demidov care, în Banat, vizita zonele Orşova, Clisura, Anina-Oraviţa şi ţinutul piemontan, spre Mehedinţi, Cerneţi. Iar într-o publicaţie din 1914, elogiul provinciei atinge cote hiperbolizante: „Banatul e, într-adevăr, cel mai binecuvântat colţ din ţara ungurească (…) ţinut unde poporul român e în majoritate”. Concluzia însumează la un loc geografia, istoria şi omul, punctând optimist: „Şi pământ bun şi rodnic, şi oameni de ispravă, cu inima de aur”21.
Ionel Bota
NOTE:
1. Parte din aceste opinii au apărut în I. BOTA, Monografia oraşului Oraviţa. Un caz de multiculturalitate într-un habitat românesc din Mitteleuropa, din cele mai vechi timpuri şi până la 1950, volumul I, Reşiţa, Editura TIM, 2008, p. 15-18; vezi şi ***, Enciclopedia României, II, 1938, p. 115; vezi şi F. BASCH, Zur Volk und Volksbewegungsfrage im Banat, 1717-1887, München, 1936, p. 84-85; I. BOROŞ, Regularea comunelor din judeţul Caraş, 1784-1796, în „Analele Banatului”, III, 2, 1930, p. 30-42; H. DIPLICH, Das Banat. Die Porta Orientalis, dreimat zerstort, München, 1952, p. 76-79; M. GRIGORE, Caracterizarea morfogenetică a regiunii montane din jumătatea de est a Banatului, în „Realizări în geografia României”, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 100-110; A. E. PETEANU, Banatul pitoresc. Impresii şi reflecţii, I, Lugoj, Tipografia Corvin, Lugoj, 1940, 55 p. , passim.
2. ***, Enciclopedia României, I, 1938, p. 135, capitolul S. MANUILĂ, GEORGESCU, Populaţia României.
3. P. NEMOIANU, „Bănatu-i fruncea!”, în „Semenicul”, I, nr. 12, 15 decembrie 1928, p. 32; Idem, Bănatu-i fruncea, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, fascicola IV, III, nr. 13, 1935, p. 43-49; cf. şi S.DRAGOMIR, Le Banat Roumain, Sibiu, 1944, 42 p., passim; H. FEICHTER, Die Bevölkerungsdichte der westlichen Teile des rumänischen Banates in den Jahren 1717, 1869 und 1930, în „Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii Cluj / Timişoara /, VII, 1942, p. 196-204; A. E. PETEANU, Banatul pitoresc. Impresii şi reflecţii, I, Lugoj, Tipografia Corvin, 1940, 55 p., passim.; G. VERGEZ-TRICOM, La population du Banat (Roumanie), în „L’Ethnographie”, nr.15, 1925; I. ARDELEANU, Raportul dintre istoria naţională şi istoria locală, în „Cumidava”, III, 1969, p. 589-593
4. D. HAUFE, Despre semnificaţia istorică şi demografică a Banatului, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, IV, nr. 14, 1936, p. 51-54; R. TAUBER, Johann Nepomuk Preyer (1805-1888). Einige Daten aus seinem Leben und Wirchen, în „Forschungen zur Volks-und Landeskunde”, tomul 18, nr. 2, 1978; G. VERGEZ-TRICOM, Regiunile naturale şi unitatea Banatului Românesc, în volumul Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1928, Bucureşti, 1929, p. 181-187; G. VÂLSAN, Leagănul poporului românesc, în „Arhivele Olteniei”, VII, 1928, passim; vezi şi G. POPU, Geografia „Banatului” şi cunoscintie istorice şi etnografice despre locuitorii Bănatului, Lugosiu, 1864, p. 39-45; S. OPREAN, Judeţele – câteva contribuţiuni de geografie istorică. II. Frontiera de vest a României. Funcţiunea ei geo-economică, Cluj, Tipografia Cartea Românească, 1947, p. 26-27; C. MARTINOVICI, N. ISTRATI, Dicţionarul Transilvaniei şi Banatului şi celorlalte ţinuturi alipite, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, 1921, p. 16-19; V. MERUŢIU, Judeţele din Ardeal şi din Maramureş până în Banat. Evoluţia teritorială, în „Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj”, V, 1929-1930, p.7-235; desigur şi N.IORGA, Privelişti bănăţene, în „Revista Fundaţiilor Regale”, VII, nr. 11, 1 noiembrie 1939; H. DIPLICH, op. cit., loc. cit.
5. Vezi la I. MOLDOVAN, în „Transilvania”, LXV, nr. 5, p. 5; C. MIU-LERCA, Bănăţenism şi creaţie, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, VI, nr. 22-23, 1938, p. 20; V. BUGARIU, E. DIACONESCU, Banatul Românesc. Însemnări şi recenzii, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, IX, septembrie-decembrie 1941, p. 402-404; N. DOBRESCU, Câteva date istorice privitoare la Banat şi Românii bănăţeni, în „Transilvania”, XXXVI, nr. 1, ianuarie-februarie, 1905; P. GODESCU, Treizeci de zile în Banat, Piteşti, 1911, 70 p., passim; V. MERUŢIU, România dintre Tisa şi Carpaţi. Transilvania, Maramureşul, Ţara Crişului şi Banatului (hartă cu statistici etnoistorice), Bucureşti, 1919; R. MOLIN, Românii din Banat, în „Arhivele Olteniei”, 34, 1928, passim.
6. ***, Entitatea Banatului, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, fascicola I, VI, nr. 22-23, aprilie-septembrie 1938, p. 3; vezi şi I. D. SUCIU, Unitatea poporului român. Contribuţii istorice bănăţene, Timişoara, Editura Facla, 1989, p. 5, capitolul Prefaţă; despre S. Borovszky, la P. NEMOIANU, Bănatu-i fruncea !, vezi supra, nota 3 , citat 2, p. 43; despre Franclaud, „călător prin Căraş”, la N. IORGA, Istoria românilor prin călători, p. 649; J. RADONIC, Grof Gjorgje Brankovic i njegovo vreme, Beograd, 1911
7. C. MIU-LERCA, Bănăţenism şi creaţie, p. 16
8. Ibidem.
9. Ibidem, p. 20-21; vezi şi N. BOCŞAN, Imaginea Europei în cultura iluministă a românilor bănăţeni, în „Banatica”, II, 12, 1993, p. 183-188; I. BOTA, Banatul sau argumentul Provinciei la tentaţia universalistă a culturii române, în „Paralela 45”, 16 octombrie 1995, p. 4
10. Ibidem, p. 36.
11. GR. ION, Pe urmele „specificului bănăţean”, în Ibidem, p. 43; cf. şi R. VUIA, Aşezările, casa şi portul ţăranului român din Ardeal şi Banat, în volumul Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, 1918-1928, I, Bucureşti, 1929; GH. TEODORESCU, Evoluţia etnografiei Banatului, Buzău, 1943, passim; V. TUFESCU, „Codrenii” şi „Pustenii” din Banat, în „Revista de Geografie a Institutului de Cercetări Geografice al României”, I-III, 1944, p. 57-66; I. MILOIA, La marginea Banatului, în „Analele Banatului”, II, nr. 2, 1929, p. 98-101; ED. GUERIVE, La Bucovine et le Banat. Esquise historique, géographique, étnographique et statistique, Paris, 1918, passim; N. DUNĂRE, Relaţii etno-culturale între Banat, sud-vestul Transilvaniei şi nord-vestul Olteniei, în „Tibiscus-Etnografie”,Timişoara, 1974, p.159-169; M. BIZEREA, Cadrul natural şi social al Banatului, în „Aspecte din flora şi fauna Banatului”, ediţia a II-a, Timişoara, 1973, p. 8-24
12. C. MIU-LERCA, op. cit., p. 16.
13. J. J. EHRLER, Banatul de la origini până acum – 1774, prefaţă, traducere şi note de Costin Feneşan, Timişoara, Editura Facla, 1982, p. 45.
14. FR. GRISELINI, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, Editura Facla, 1984.
15. I. H. ZEDLER, Grossen vollständingen Universal-Lexicon-aller-Wissenschaften und Kunste, 1747.
16. Este vorba de C. GERHARD, Beschreibung das Banats, der Wallachey, Moldau und der Königreiche Servien und Bosnien, 1789.
17. KLAUS HEITMANN, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german, Bucureşti, Editura Univers, 1995, p. 39; J. THUNMANN, Untersuchungen über die Geschichte der östeuropäischen Volker, 1774; cf. La découverte des pays balkaniques par l’Europe occidentale de 1500 à 1815, în „Cahièrs d’histoire moderne”, II, nr. 4, 1955
18. ALBERT SCHOTT, ARTHUR SCHOTT, Wallachische Märchen Herausgegeben mit eine Einleitung über des Volks der Walachen und einer Anhang zur Erklärung der Märchen, Stuttgart-Tübingen, 1845; cf. şi I. BOTA, Doi prieteni ai Banatului de altădată – fraţii Schott, în volumul I. BOTA, Eminescu şi Oraviţa, ediţia a II-a, Reşiţa, Editura Timpul, 2002, p. 27-29; R. KUNISCH, Bukarest und Stambul, skizen aus Ungarn, Rumänien und der Türkey, Berlin, 1861; vezi şi la I. BOTA, Folclorul cărăşan la temelia „Luceafărului”, în I. BOTA, Eminescu şi Oraviţa, p. 30-35; despre Michael G. Quin, Karl Koch, J. H. Skeene, Appert, W. Hamm şi baronul mult prea simandicos de Haussez, vezi la N. IORGA, Istoria românilor prin călători, p.651, p.617, p. 651-652, p. 557, p. 631, p. 424 şi p. 522; Dunărea ca pitoresc şi istorie, la L. BANYAI, A magyarország a Dunavölgyeben . Ezer év tanusága, Cluj, 1938, 80 p.; despre Miron Costin, cronicarul savant, la D. ZAMFIRESCU, Miron Costin – istoric şi diplomat, în volumul D. ZAMFIRESCU, Contribuţii la istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 116
19. Consemnarea călătorului „don Quitzman”, la N. IORGA, Istoria românilor prin călători, p. 618
20. Arhiva Familiei Sim. Sam. Moldovan, Mapa Tematică „Însemnări istorice”, Documentul nr. 383, cerneală verde, 4 p., 21 x 34 cm
21. D. BIRĂUŢIU, în Calendarul Poporului Român, Budapesta, Tipariul Tipografiei Poporului Român, 1913, p. 87; despre H. Berry şi Badoaro, vezi la A. PIPPIDI, Hommes et idées du Sud-Est éuropéens à l’aube de l’âge moderne, Bucureşti - Paris, Editura Academiei et Editions du CNRS, 1980, p. 4 şi p. 28; despre Demidov, la N. IORGA, Istoria românilor prin călători, p. 528
